Evolutia pietelor de capital nasdaq

 

CAP.I PIEŢELE DE CAPITAL – INTRODUCERE

 

Rezultat al dezvoltării economice din ultimele secole, relaţiile financiar-monetare internaţionale au cunoscut o adevărată explozie,  în special în partea a doua a secolului XX. Gradul tot mai ridicat de integrare al pieţelor financiare internaţionale îşi pune amprenta pe deplin asupra modului de derulare şi de orientare a fluxurilor financiare internaţionale. Globalizarea financiară este un proces cu caracter ireversibil, cu influenţe structurale şi funcţionale în ansamblul economiei mondiale. O condiţie esenţială a dezvoltării economice şi a progresului general o constituie perceperea şi înţelegerea corespunzătoare a modului de funcţionare a pieţelor financiare, a mecanismelor şi instrumentelor specifice.

I.1. Definire

În contextul actual, nici o operaţiune comercială internaţională nu se poate derula fără accesul direct la piaţa financiară internaţională. Astfel, cunaoşterea acesteia de către toţi operatorii economici interesaţi de o dezvoltare a afacerilor lor în plan internaţional devine obligatorie.

Piaţa financiară internaţională (piaţa capitalului internaţional)  reprezintă ansamblul de instituţii, reglementări şi relaţii care iau naştere cu scopul mobilizării de resurse de capital de la deţinătorii din diferite ţări pentru a fi plasate către beneficiari din afara ţărilor de origine a acestora. Relaţiile financiar-valutare internaţionale reprezintă o componentă de bază a pieţei financiare internaţionale, fiind ansamblul mecanismelor şi instrumentelor uzitate de diferite instituţii financiare sau direct de către operatorii economici, cu scopul de a mobiliza resursele financiare necesare derulării de operaţiuni comerciale sau de cooperare în plan internaţional sau de realizarea unui proiect de investiţii într-o altă ţară.

I.2. Reglementarea pieţelor da capital internaţionale

Pieţele de capital internaţionale prezintă anumite caracteristici, cum ar fi faptul că ele sunt pieţe fară patrie, anonime şi instabile. Preţurile curente şi dobânzile oscilează în funcţie de moneda suport şi de conjuncturile economice. Aceste pieţe nu sunt controlate în mod direct, ci doar indirect – la nivelul pieţelor naţionale, pe baza unor criterii naţionale. Astfel, Belgia, Italia şi Suedia reglementează emisiunile de instrumente sau titluri financiare internaţionale, Germania a introdus interzicerea recompensării depozitelor, iar SUA a introdus într-o perioadă taxa de egalizare pentru ameliorarea soldului balanţei de plăţi, la care a renunţat ulterior.

I.3. Istoricul pieţelor financiare internaţionale

Din punctul de vedere al mai multor specialişti în domeniu, momentul declanşator al fenomenului monetar-financiar internaţional îl constituie Tratatul franco-prusac din 1871, soldat cu obligarea Franţei la efectuarea unei plăţi externe importante ca despăgubire de război. De-a lungul secolului al XIX-lea, piaţa capitalului internaţional sau piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară de la Londra, la care s-a adăugat mai apoi, între anii 1985-1914, piaţa financiară din Paris. Privite din perspectiva unor centre financiare, aceste două pieţe aveau rolul de a distribui economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război mondial, apare piaţa financiară din New York, iar căderea sa din anul 1929 a marcat începutul marii crize economice. Însă, totuşi, cea mai mare parte a tranzacţiilor – reprezentate de exporturile de capital pe termen lung – se efectuau în afara acestei pieţe, prin donaţii, investiţii directe, credite, ajutoare multilaterale.

În anul 1960 singura piaţă de emisiuni străine era cea de la New York, trei ani mai târziu apărând primele emisiuni euro-obligatare, iar la interval de doi ani mai târziu, euro-notele pe termen mediu, euro-creditele dezvoltându-se şi ele foarte rapid.

Dezvoltarea pieţei de capital constituie o consecinţă a necesităţilor manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul lor financiar.

În prezent, sfera relaţiilor finanaciar-valutare s-a extins de la relaţiile financiare internaţionale publice către fluxurile financiare private, volumul valoric al tranzacţiilor financiare depăşind cu mult volumul tranzacţiilor comerciale din economia mondială. Dezvoltarea burselor de valori internaţionale a influenţat profund evoluţia pieţelor financiare internaţionale, geenrând de asemenea specializarea şi integrarea acestora. În mod practic, fără apariţia unor reglementări bursiere care să permită un mai bun control al desfăşurării tranzacţiilor pe aceste pieţe organizate, fără apariţia instrumentelor derivate care să permită la rândul lor extinderea mecanismelor de acoperire a riscurilor fianciare, electronizarea şi informatizarea tranzacţiilor financiare internaţionale, dezvoltarea pieţei financiare nu ar fi fost posibilă.

Piaţa financiară internaţională reprezintă cadrul de desfăşurare a relaţiilor financiar-monetare internaţionale. Acestea prezintă unele caracteristici, cum ar fi:

• reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private în favoarea unor entităţi publice sau private din străinătate sau a unor organizaţii internaţionale;
• reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private din străinătate;
• apar între două sau mai multe state sau între un stat şi diferite instituţii şi organisme financiare internaţionale;
• pot avea un caracter bilateral sau multilateral, în funcţie de numărul de participanţi implicaţi în derularea acestor fluxuri;
• fluxurile financiare private sau cele care au ca beneficiar o entitate economică privată se pot desfăşura cu garantarea sau fără garantarea lor din partea statului unde se află situaţi beneficiarii tranzacţiilor financiare;
• fluxurile financiare internaţionale sunt exprimate de regulă într-o monedă de largă circulaţie internaţională, care este de regulă convertibilă.

Luând ca şi criteriu de clasificare tipul şi numărul participanţilor implicaţi, taxonomia relaţiilor financiare internaţionale arată astfel:

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane şi organizaţii financiare internaţionale cu vocaţie internaţională  (FMI);

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane şi alte instituţii (organizaţii) internaţionale (BEI, BERD);

- relaţii fiannciare intervenite între state suverane bilateral sau mutilateral (aranjamentele monetare);

- relaţii financiare stabilite între entităţi private şi diferite organisme sau instituţii financiare din străinătate.

Se poate asista în ultima perioadă la o reducere a importanţei fluxurilor financiare derulate prin intermediul instituţiilor financiare consacrate sau cele derulate la nivel guvernamental, crescând tot mai mult ponderea fluxurilor financiare cu caracter privat. Volumul cel mai mare al resurselor financiare continuă să fie mobilizat în cadrul pieţelor financiare organizate, chiar dacă în ultima perioadă au apărut şi s-au dezvoltat o serie de pieţe paralele dereglementate (cum ar fi cazul euro-pieţelor). Deţinând cea mai mare parte din cuantumul fluxurilor financiare, ţările dezvoltate rămân principalul actor financiar, atât în calitate de beneficiari, cât şi ca furnizoare de resurse financiare. Ţările emergente, deşi au încă o contribuţie firavă la derularea operaţiunilor financiare, mai ales în calitate de beneficiari şi mai puţin de furnizori de resurse, sunt tot mai active în acţiunile lor de mobilizare a resurselor fianciare.

Relaţiile financiare internaţionale sunt de fapt o prelungire a relaţiilor economice apărute între diferitele ţări. Tranzacţiile internaţionale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activităţi economice şi presupun atragerea unui volum inpresionant de resurse financiare. În mod practic, este tot mai dificil pentru o companie interesată să-şi extindă afacerile pe pieţele externe să reuşească fără să fie nevoită să recurgă la resurse financiare atrase de pe diferitele pieţe financiare locale sau internaţionale. Se poate observa astfel, că finanţarea internaţională capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacţiilor internaţionale, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea (ex.: operaţiuni de import – export, investiţii străine directe sau de portofoliu, cooperări sau alianţe strategice). Înţelegerea modului în care funcţionează practic sistemul financiar internaţional, a componentelor de bază ale acestui sistem (pieţele monetare – valutare, pieţele de capital, instituţiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem, dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiţii esenţiale de dezvoltare economică durabilă.

Globalizarea pieţelor financiare, însoţită în mod inevitabil de o dezvoltare fără precedent a mecanismelor de funcţionare ale acestora, accentuează rolul finanţării în desfăşurarea cu succes a afacerilor internaţionale. Finanţarea internaţională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanţa tranzacţiilor economice internaţionale. Alegerea tehnicilor de finanţare sau a instrumentelor sintetice oferite de piaţa financiară internaţională presupune, în primul rând, o bună cunoaştere a acestora de către cei implicaţi în mod direct – companii private sau instituţii financiare publice sau private.

Un factor important în acest proces de alegere îl constituie riscul pe care trebuie să şi-l asume deopotrivă cel care se finanţează  cât şi fiannţatorii. Riscul, legat de incertitudinea ce apare în cadrul tranzacţiilor internaţionale, se dovedeşte a fi greu de evaluat şi de gestionat. Direct legată de riscurile asumate şi de complexitatea mare a schemelor de finanţare internaţională este şi problema costurilor. Aceasta, împreună cu riscul, reprezintă criterii fundamentale pe care se bazează întreg aparatul decizional în activitatea economică.

Piaţa financiară se află într-o continuă dezvoltare, cu un ritm alert, în conformitate cu noile tendiţe ale economiei mondiale, punându-se la punct din ce în ce mai multe tehnici şi instrumente financiare perfect adaptate la complexitatea crescândă a tranzacţiilor internaţionale. Din perspectiva unor pieţe emergente şi a unor operatori ce se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare, aceste tehnici trebuie iniţial cunoscute pentru a putea fi utilizate cu succes ulterior.

Evoluţia pieţelor de capital nu poate fi privită decât în contextul unei strânse legături cu procesul de globalizare. Vom continua analiza noastră discutând câteva aspecte legate de apariţia, evoluţia şi influenţele procesului de globalizare.

I.4. Pieţele de capital – din perspectiva procesului de globalizare

Globalizarea poate fi definită ca un ansamblu de structuri şi procese economice, sociale, tehnologice, politice şi culturale provenite din caracterul schimbător al producţiei, consumului şi schimbului de bunuri şi servicii care alcătuiesc baza economiei politice internaţionale. Asistăm la o creştere a diferenţierii din punct de vedere structural a acestor bunuri şi servicii, care sunt întinse de-a lungul graniţelor politice tradiţionale şi a sectoarelor economice, şi carea au rezultat din puternica influenţă a schimbărilor politice şi economice. Aceste schimbări despre care vorbim sunt dinamici transnaţionale şi multinaţionale, cu un impact major asupra rezultatelor în determinarea ariilor de discuţie (de exemplu, mediul înconjurător, reglementarea comerţului) şi pot face ca actorii economici globali şi locali să fie mai autonomi decât în trecut.

Globalizarea poate fi considerată ca un rezultat al unui proces îndelungat de construire a pieţei mondiale. Nu este sinonimă cu internaţionalizarea sau transnaţionalizarea de capital, ea însăşi e o dublă transformare ce s-a produs în secolele 18 şi 19. Ambele procese erau înrădăcinate în dezvoltarea modurilor mercantiliste de reglementare a relaţiilor sociale mondiale şi, în mod special după primul război mondial, într-un model numit “de la centru la periferie” al dezvoltării multinaţionale.

Reglementările sunt şi ele supuse globalizării, în sensul că  actorii economici conducători ai acestui nou proces de reglementare nu mai sunt în exclusivitate statele.

Patru principale trăsături pot explica originea procesului de globalizare:

• integrarea economiilor naţionale pe pieţele internaţionale, traziţia de la o “economie cantitativă crescută” la o “economie calitativă crescută”;
• sfârşitul bipolarităţii şi al tradiţionalei lupte între socialism şi capitalism;
• configuraţia noilor blocuri de comerţ.

 

Cu toate acestea, globalizarea nu este nici uniformă şi nici omogenă. Este o diferenţă semnificativă între gradul de globalizare ca reflectare a schimbului (FDI – Foreign Direct Investement) şi finanţarea internaţională. Graniţele sale nu pot fi stabilite şi elementele sale componente şi caracterul multidimensional necesită în continuare o explorare corespunzătoare.

Anumiţi oameni de ştiinţă consideră globalizarea ca fiind un pas secund către interdependenţa complexă, care acceptă  faptul că noţiunea de interpenetrare transnaţională nu este nici ea una omogenă. Alţii susţin ideea că procesul de globalizare modifică profund cadrul structural al alegerii raţionale în cadrul relaţiilor internaţionale, din momentul în care rolul actorului economic principal – statul – este supus unei transformări structurale critice. Statul, în mod obişnuit, face faţă crizelor privind eficienţa atât la consumatori, cât şi la producători.

Prin urmare, apare nevoia înţelegerii şi propunerii unor noi structuri şi mecanisme de direcţie la nivel global şi local, care să  aibă în vedere nevoile politice şi sociale ale statului, mişcările sociale şi religioase, modalităţile de comunicare, organizaţiile multinaţionale şi altele.

Astfel, procesul globalizării apare ca o mişcare de bunuri şi servicii, inclusiv capitalul, mai liberă atât în interiorul naţiunilor, cât şi între acestea. Cu cât avansează şi se dezvoltă procesul de globalizare, cu atât graniţele naţionale devin din ce în ce mai nesemnificative, mai puţin relevante.

Globalizarea înseamnă mai mult decât un flux de bani şi de mărfuri la scară mondială. Globalizarea pieţelor, estomparea barierelor de timp şi spaţiu, dispariţia graniţelor fac ca oamenii să trăiască mai intens, mai profund şi mai imediat decât niciodată. Globalizarea integrează nu numai economiile, dar şi cultura, tehnologia şi guvernarea şi are ca efect creşterea interdependenţelor dintr popoarele lumii.

Un eveniment produs într-un anumit colţ al globului poate afecta populaţia dintr-o cu totul altă zonă geografică. Tehnologiile globale, reţelele globale, ideile globale şi solidaritatea globală pot îmbunătăţi viaţa popoarelor de pretutindeni şi pot mări libertatea de opţiune.

În sens larg, globalizarea (în franceză – mondializarea) înseamnă apartenenţa tuturor indivizilor şi societăţilor la un sistem societal unic de valori umane (integrate într-un mediu de dezvoltare durabilă, în acord cu armonia naturii şi rspectul faţă de cerinţele acesteia), în calitatea lor de locuitori ai Terrei, cu toate drepturile şi responsabilităţile ce le revin.

Globalizarea nu este un fenomen nou. Procesul de globalizare s-a dezvoltat de-a lungul a o sută de ani şi continuă încă.

Dar, în evoluţia procesului de globalizare au intervenit multe schimbări, mai ales în ultimele două decenii, care îl fac diferit faţă de profilul său din trecut. Lucrul principal care este tranzacţionat în zilele noastre pe piaţa internaţională este însuşi capitalul, mai degrabă decât mărfurile sau alte produse. Schimbările tehnologice permit capitalului să se mişte aproape în mod instantaneu. Modificările din politica monetară, ca şi cele privind natura bunului supus tranzacţionării şi cele legate de importanţa capitalului au creat o piaţă internaţională distinctă, diferită faţă de etapele      precedente. Anterior, produsele şi capitalul erau mai legate, înrădăcinate de un anumit spaţiu. În ziua de astăzi, multe din lucrurile tranzacţionate şi produse pe piaţa internaţională, cum ar fi, spre exemplu, tehnologia calculatoarelor, sunt extrem de mobile şi dezrădăcinate. 

 

Globalizarea prezintă  în epoca actuală următoarele caracteristici distinctive:

• pieţe noi: comerţul exterior şi pieţele de capital sunt conectate la nivel global şi operează continuu (24ore/zi), la distanţă şi în timp real, datorită noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor;
• instrumente noi: Internet, telefoane celulare, reţele multimedia;
• actori noi:
• Organizaţia Mondială a Comerţului cu o autoritate recunoscută asupra guvernelor naţionale;
• cooperaţiile transnaţionale cu o putere economică mai mare decât a multor state;
• reţelele globale formale şi informale;
• organizaţiile nonguvernamentale;
• grupări pe diferite criterii care trec dincolo de graniţele naţionale;
• reguli noi: acorduri multilaterale asupra comerţului, asupra drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală, cu reglementări care sunt mai puternice decât politicile naţionale.

 

Statele Unite ale Americii se evidenţiază ca o superputere unică internaţională. Aceasta i-a permis să stabilească termenii, condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional. Se poate vorbi de un stil de globalizare promovat de S.U.A., iar acesta a permis mişcarea liberă şi protecţia capitalului. Relaţia duală a capitalului fix şi variabil, precum şi munca neorganizată şi neprotejată sunt cele care au creat condiţiile favorabile capitalului pentru a domina. Acestea au fost intensificate de către poziţia S.U.A. în ceea ce priveşte capitalul şi organizarea muncii. În timp ce S.U.A. a adoptat o poziţie chiar agresivă în scopul protejării capitalului atât acasă, cât şi pe piaţa înternaţională, a fost încurajată atât slăbirea muncii organizate, cât şi retragerea protecţiei lucrătorilor.

În timp ce Japonia şi Europa au fost împinse într-o manieră agresivă spre globalizare, fiecare dintre ele a fost mai dispusă să protejeze munca, mediul şi anumite pieţe – cel puţin între propriile graniţe. S.U.A. sunt cele care au fost în mod constant cele mai radicale în ceea ce priveşte liberalizarea şi protejarea capitalului ca mişcare a acestuia de-a lungul graniţelor, şi au fost cele mai ostile în ceea ce priveşte protejarea muncii şi a pieţelor fragile.

 

Subminând mişcările sociale

În timpul ultimei părţi a secolului 20, Mişcarea Drepturilor Civile, mişcarea privind egalitatea femeilor, mişcarea privind mediul au mărit cerinţele lor pentru includere şi dreptate. Un atac asupra rolului public al statului îl reprezintă o strategie puternică de limitare a aspiraţiilor acestor grupuri.

 

Globalizarea prezintă anumite beneficii evidente, dintre care putem aminti:

• noi oportunităţi pentru dezvoltare;
• o mai bună alocare a resurselor;
• rata mai ridicată a profitabilităţii şi a productivităţii;
• o mai rapidă difuzie a inovării;
• acces mai uşor la pieţele de capital.

Dar, la fel de bine cum se conturează  beneficiile globalizării, tot aşa se iveşte şi latura opusă, reprezentată  de pericolele pe care le generează globalizarea:

• inegalităţile economice şi sociale la nivel de ţări şi de continente;
• creşterea marginalizării;
• noi ameninţări privind securitatea individuală, cum sunt:
• insecuritatea economică şi financiară, crize economice şi financiare extise datorită legăturilor dintre pieţe;
• insecuritatea locului de munca şi a venitului, datorită restructurării continue a economiilor şi a instituţiilor de protecţie socială;
• insecuritatea sănătăţii, datorată în special migraţiei pe piaţa muncii şi turismului, care au permis răspândirea HIV/SIDA şi a altor boi grave;
• insecuritatea culturală, datorată extinderii reţelelor glbale şi a dominaţiei unor producători de filme, emisiuni TV etc. pe piaţa globală;
• insecuritatea personală, datorată utilizării noilor tehnologii în mod fraudulos, pentru trafic de droguri, comerţ cu arme, spălarea banilor negri etc. – crimă organizată;
• insecuritatea mediului, datorată degradărilor produse de industrie şi de exploatarea iraţională a resurselor naturale;
• insecuritatea politică, datorată conflictelor armate în diferite zone ale globului şi comerţului ilicit cu arme.

 

Accentuarea procesului de globalizare reclamă  în mod stringent creşterea vitezei de transformare în planul dezvoltării socio-economice a sistemelor locale aflate în decalaj şi scoaterea lor din starea de inerţie care le împinge spre subdezvoltare.

Globalizarea oferă mari oportunităţi pentru avansul omenirii, dar aceasta numai în condiţiile unei guvernări puternice. Făra o guvernare hotărâtă, pericolele şi conflictele globalizării pot deveni o realitate a secolului 21, prin:

• promovarea intereselor unor naţiuni şi corporaţii în defavoarea altora;
• conflicte datorate volatilităţii financiare necontrolate;
• crima organizată la nivel global cu atingeri în sfera politicului, afacerilor şi a poliţiei.

De aceea, globalizarea are la bază anumite principii, cum ar fi:

• echitate: reducerea disparităţilor în interiorul şi între naţiuni;
• etică: prevenirea violării drepturilor omului;
• incluziune: reducerea marginalizării oamenilor şi a naţiunilor;
• securitatea umană: reducerea instabilităţilor societăţilor şi a vulnerabilităţii indivizilor;
• durabilitate: reducerea distrugerilor mediului înconjurător.

 

Globalizarea trebuie să se transforme într-un instrument de dezvoltare pentru toate ţările şi pentru toţi oamenii.

 

1.5. Regionalizare – globalizare

Influenţele pe care acest fenomen de globalizare îl prezintă se găseşte în analiza oricărei pieţe de capital, fie ea una dezvoltată sau una în curs de dezvoltare.

În zilele noastre, în lume se manifestă două tendinţe aparent contradictorii: regionalizare şi globalizare. Expresia de regionalizare o reprezintă formarea de zone de liber schimb, de uniuni vamale şi de uniuni economice şi monetare puternice, care se discrimimează între ele în raport cu regimul liberalizat aplicat între ţările membre. Principalele asemenea grupări sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb EFTA – (zonă de comerţ liber în Europa, cu 4 ţări participante), Uniunea Europeană – UE (uniunea vamală şi monetară în Europa, cu 15 ţări membre şi 11 ţări asociate), North American Free Trade Area – NAFTA – (zonă de comerţ liber în America de Sud), MERCOSUR în America de Sud (zonă de comerţ liber cu 4 ţări participante), Acordul Naţiunilor din Asia de Sud-Est – ASEAN – (grupare de cooperare economică regională cu participarea a 6 ţări), Zona de Comerţ Liber Central-Europeană – CEFTA – (zonă de comerţ liber, având 6 ţări participante) şi Comunitatea Statelor Independente – CSI – (grupare economică care tinde spre zona de comerţ liber a republicilor din fosta Uniune Sovietică).

Contrar acestei tendinţe şi concomitent cu aceasta se manifestă tot mai puternic tendinţa de globalizare a economiei mondiale. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ  – GATT – şi noua Organizaţie Mondială a Comerţului – OMC – (cu peste 130 ţări participante) a realizat prin negocieri multilaterale (8 runde de negocieri, ultima fiind “Runda Uruguay”, încheiată în 1994) o reducere substanţială a taxelor vamale în comerţul internaţional (de la circa 25% în medie pe plan internaţional în 1950 la circa 5% în prezent).

Fondul Monetar Internaţional – FMI – ,cu un număr de peste 130 de state membre, a instituit reguli în domeniul cursurilor valutare şi al balanţei cursurilor externe, iar în prezent este implicat în macrostabilizarea multor ţări prin acordarea de credite “stand-by”. La rândul ei, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BIRD, cu peste 130 ţări membre, finanţează în condiţii favorabile proiecte de anvergură în special în ţări în curs de dezvoltare.

Tendinţa de globalizarea ecnomiei mondiale este susţinută de trei puternice forţe care trec peste voinţa guvernelor şi a formaţiunilor regionale. Producătorul, companiile transnaţionale, tot mai numeroase şi mai puternice în lume, îşi localizează activităţi productive şi de servicii în alte state decât ţara de origine, înfiinţând sucursale şi filiale fiice, schimburile tot mai substanţiale între componentele companiei fiind mai degrabă comerţ interior decât exterior. Consumatorul, la rândul său, nu ţine seama de “naţionalitatea” produselor atunci când cumpără, este motivat numai de: produs potrivit, la preţ potrivit şi la loc potrivit.

Până la începutul anilor 1960, cele mai multe tranzacţii bancare erau pur interne, implicând bani şi clienţi ai băncilor din ţara respectivă. Două decenii mai târziu însă, multe bănci îşi obţineau o mare pondere din profitul lor din activităţi internaţionale. Toate tranzacţiile dintre rezidenţii diferitelor ţări se încadrează într-una dintre următoarele trei categorii: comerţ cu bunuri şi servicii contra bunuri şi servicii; comerţ cu bunuri şi servicii contra active; comerţ cu active contra active.

 

Cele trei tipuri de tranzacţii internaţionale

 

Ţară origine       Ţară străină

 

 

 

 

Extinderea activităţii bancare internaţionale a condus la dezvoltarea rapidă a centrelor financiare: Londra, New York, Paris şi Zürich au contribuit în mare măsură la creşterea şi globalizarea piţelor financiare internaţionale în perioada postbelică.

Centrele financiare internaţionale se deosebesc de centrele interne prin trei trăsături. Întâi, ele fac operaţiuni cu valută străină. Astfel, tranzacţiile financiare înj cadrul unui centru nu sunt direct legate cu sistemul bancar intern. Întrucât centrele financiare internaţionale fac afaceri cu valută străină sau „OFFSHORE”, comparativ cu partenerii interni care fac afaceri cu valută „ONSHORE”, ele pot fi numite ca centre OFFSHORE. Doi, centrele offshore sunt, în general, scutite de taxele şi controlul valutar, care sunt aplicate pe piaţa internă. Această asimetrie în reglementările guvernamentale între pieţele financiare offshore şi onshore a fost frecvent considerată ca fiind una dintre cauzele creşterii deosebite a pieţelor de eurovalute din ultimele decenii. Trei, centrele financiare offshore sunt, în primul rând, dar nu şi exclusiv, destinate clienţilor nerezidenţi. Relaţiile rezidenţilor cu centrele offshore sunt strict controlate de guvern, care trebuie să găsească un compromis între obiectivul de a promova centrele offshore şi controlul abuzului potenţial din partea rezidenţilor.

    

 

CAP.II  PIAŢA DE CAPITAL DERIVATĂ

II.1. Piaţa instrumentelor de capital derivate

În ansamblul fluxurilor financiare internaţionale, un loc aparte îl ocupă tranzacţiile la termen derulate pe piaţa instrumentelor derivate. Aceste pieţe au apărut şi s-au dezvoltat din dorinţa operatorilor economic de a diminua riscurile comerciale sau financiare din operaţiunile lor. Pe pieţele derivate sunt negociate contracte ce se vor derula în viitor, derivând din produse aşa-zise “standardizate” care sunt cotate la vedere (materii prime, devize, titluri financiare). Dezvoltarea, începând cu anii 1970, a contractelor cu produse financiare corespunde unei gestiuni mai dinamice a portofoliilor de active. Principalele instrumente derivate tranzacţionate pe piaţa internaţională sunt: contractele futures, contractele pe opţiuni, contractele de swap şi alte instrumente sintetice (cap, floor sau collar). Pe lângă creşterea semnificativă a volumului pieţei internaţionale a acestor instrumente asistăm la o permanentă diversificare a acestor instrumente, prin apariţia de noi instrumente sau prin diversificarea activelor ce constituie obiectul acestor contracte. În prezent instrumentele derivate se practică pe o gamă variată de active financiare sau reale cum ar fi: rata dobânzii, cursul de schimb, indicii bursieri, titluri primare, marfă etc.

Conform ultimelor date statistice, piata internaţională a instrumentelor derivate a avut în ultima perioada un ritm relativ ridicat de creştere, situat în jurul valorii de 24 % anual (2000). Pe această piaţă, două sunt segmentele cele mai importante, şi anume piata instrumentelor derivate pe rata dobânzii şi cea a instrumentelor pe curs de schimb (cu un ritm mediu de creştere de 13 - 15 % anual). O alta tendinţă semnificativă a pieţei din ultima perioadă este de uşoară încetinire a creşterii contractelor forward pe valute, a contractelor de swap valutar şi a instrumentelor derivate pe titluri primare (acţiuni şi indici bursieri).

Piaţa instrumentelor derivate pe rata dobânzii se situa în jurul unui volum total de 64.000 miliarde dolari, instrumentele cu o scadenţă mai mare de un an scazând semnificativ în ultima perioadă. Se remarcă un interes mult mai ridicat al operatorilor economici pentru instrumentele derivate denominate în dolari decât în moneda europeană. Din volumul total al pieţei derivatelor pe rata dobânzii, contractele de swap continuă să deţină cea mai importantă poziţie, opţiunile pe rata dobânzii urmate de contractele FRA ("forward rate agreement").

 

 

Piaţa internaţională  a derivatelor pe rata dobânzii (mld. USD)

Instrumentul 1999 2000

FRA 6,755 6,423

Swap 43,936 48,768

Opţiuni 9,380 9,476

TOTAL 60,091 64,668

Sursa: Banca Reglementelor Internaţionale, rapoarte 2001

 

Cea mai mare parte a derivatelor pe rata dobânzii a fost contractată cu instituţii financiare (58,542 mld. USD) şi cea mai mare parte din derivate au o scadenţă sub cinci ani (sub un an 24,107 mld. USD şi între 1 şi 5 ani - 25,923 mld. USD). Cea mai mare parte a instrumentelor pe rata dobânzii sunt denominate în EURO (21,311 mld. USD – circa 30 %), o posibilă explicaţie a acestui fapt putând fi rolul dominant al băncilor europene pe piaţa internaţională a creditului.

Privind comparativ, piaţa instrumentelor derivate pe valute are un volum total de 15.700 miliarde de dolari anual, contractele pe opţiuni fiind în uşoară scădere în ultima perioadă . Tot acum, swap-ul valutar a avut un ritm de creştere mai ridicat decât al swap-ului de dobândă (23 % faţă de doar 10 % în cazul swap-ului de dobândă).

 

Piaţa internaţională a derivatelor pe valute (mld. USD)

Instrumentul 1999 2000

Forward si futures 9,593 10,134

Swap 2,444 3,194

Opţiuni 2,307 2,338

TOTAL 14,344 15,666

 

Sursa: Banca Reglementelor Internaţionale, rapoarte 2001

 

Ca şi în cazul derivatelor pe rata dobânzii, şi derivatele pe valute sunt contractate în principal cu instituţii financiare (circa 12,000 mld. USD din totalul de 15.666 mld.). Din punct de vedere al duratei (maturităţii) acestor instrumente, o caracteristică specifică a acestui segment de piaţă o reprezintă dominaţia absolută a scadenţelor mai mici de un an (explicabilă de fapt prin faptul că cea mai mare parte a pieţei este deţinută de contractele futures şi forward, în esenţă, contracte sub un an). Cea mai mare parte din instrumentele pe valute sunt denominate în dolari (mai mult de 80 % din totalul instrumentelor derivate).

Piaţa instrumentelor derivate ce au ca obiect titlurile primare (acţiunile) este mult mai redusă ca dimensiune decât primele două segmente, totalizând un volum de 1900 miliarde dolari anual. Scăderea preţului acţiunilor companiilor ce acţionează în domeniul tehnologic a afectat destul de puternic volatilitatea şi lichiditatea acestor instrumente. Se remarcă în ultima perioadă (cel putin pentru zona europeană) o creştere a preferinţei operatorilor economici pentru instrumente derivate ce au ca obiect obligaţiunile convertibile, acţiunile preferenţiale sau acţiunile cu bon de subscriere.

 

Piata internţională a derivatelor pe acţiuni (mld. USD)

Mai puţin important ca volum, cel de-al patrulea segment al pieţelor derivate

este acela al instrumentelor derivate pe mărfuri, care în 2000 totaliza un volum de circa 700 miliarde dolari, cu un ritm de creştere peste rata medie a pieţei (38 %).

 

Piaţa internaţională  a derivatelor pe mărfuri (mld. USD)

II.1.1 Contractele futures

În octombrie 1977, Comisia operaţiunilor la termen din SUA (Commodity Futures Trading Comission) a emis o primă definiţie a noţiunii de acoperire a riscului (“hedging”): “poziţiile dintr-un contract cu livrare viitoare de pe orice piaţă, unde asemenea poziţii reprezintă în mod normal un substitut pentru tranzacţiile deja încheiate sau poziţii ce urmează a fi luate la o dată ulterioară pe piaţa fizică.

Scopul principal al utilizării acestor instrumente este reducerea riscului ce poate apărea pentru întreprinderea comercială în urmatoarele condiţii:

• schimbarea valorii unui activ pe care îl deţine, produce, comercializează sau anticipează că îl va deţine, produce sau comercializează ;
• schimbarea valorii unei datorii pe care o persoană o are sau anticipează că o va avea;
• schimbarea valorii unui serviciu pe care o persoană îl prestează sau îl cumpără sau anticipează că îl va presta sau cumpăra.”

În esenţă, hedging-ul constă în luarea la bursă a unei poziţii futures aproximativ egală, dar opusă  în raport cu o poziţie cash (pe marfă fizică) existentă sau anticipată  în momentul încheierii contractului bursier.

 În cazul futures pe valute prin hedging se înţelege luarea unei poziţii de vânzător sau de cumpărător de contracte futures de sens contrar poziţiei ocupate în contractul de import – export sau în cadrul unei operaţiuni financiare (debitor – creditor).

  Un contract futures constă în angajamentul părţilor de a livra, respectiv prelua, la o dată viitoare, o marfă determinată, la un preţ convenit în momentul contractării, dacă la scadenţă poziţia operatorului rămâne deschisă. Cel care îşi asumă obligaţia de a prelua activul (cumpărătorul) deschide o poziţie “lungă“ (long), în timp ce vânzătorul futures are o poziţie “scurtă“ (short) .

În prezent, pieţele futures sunt cele mai active şi cele mai eficiente pieţe; totuşi ele nu s-au putut dezvolta pentru totalitatea mărfurilor tranzacţionate pe pieţele spot şi forward. Aceasta, datorită faptului că, pentru dezvoltarea unui contract futures, este necesară îndeplinirea unui set de condiţii:

- oferta şi cererea pentru activul de bază trebuie să fie relativ mari, iar preţul nu trebuie să fie determinat de factori subiectivi, precum interese de monopol şi guvernamentale;

- pentru ca standardizarea clauzelor contractului sa fie posibilă, diferitele unităţi fizice ale activului de bază trebuie să fie interşanjabile şi omogene;

- preţul activului trebuie să fluctueze.

 

Aparent între piaţa futures şi piaţa valutară nu există  nici o legătură directă. Legătura dintre cele două pieţe este determinată de faptul că la scadenţa contractelor futures pe valute, acestea sunt lichidate la cursul spot din ziua scadenţei contractului futures. În felul acesta, cele două preţuri evoluează în paralel şi astfel un importator ce are de plătit un import peste trei luni care se teme de creşterea cursului ia o pozitie de vânzător atunci când anticipează o creştere a acestuia.

 

? Exemplu:

Un exportator român care a efectuat un export pe piaţa Uniunii Europene în valoare de 100.000 euro încasabil peste trei luni, cursul de schimb prezent fiind de 18.000 lei / euro, se teme de o scădere a cursului de schimb. Exportatorul poate cumpăra contracte futures pe euro de la Bursa de Mărfuri de la Sibiu pentru suma de 100.000 euro la un preţ de 19.000 lei / euro futures. Peste trei luni cursul de schimb

este de 17.000 lei / euro, deci exportatorul român încasează doar 1.700.000.000 lei pentru exporturile de 100.000 euro pe care le-a efectuat. Pe piaţa futures au scăzut şi pretul la contractele futures de la 19.000 la 17.500 lei / euro futures. Prin scăderea preţului futures, exportatorul câştigă pentru că le-a vândut iniţial la 19.000 lei / euro şi le-a cumpărat ulterior la 17.500 lei / euro. Prin utilizarea futures câştigă 1.500 lei x 100.000 euro = 150.000.000 lei, sumă care vine să completeze încasarea din exporturi, exportatorul obţinând în final suma de 1.850.000.000 lei, adică un curs mediu de 18.500 lei / euro mai bun faţă de cursul actual de 17.500 lei / euro. În acest mod se efectuează acoperirea riscului valutar prin utilizarea contractelor futures pe valute.

 

 

II.1.2. Contractele de opţiuni pe valute: servesc la acoperirea riscului valutar rezultat din fluctuaţii ale cursului de schimb al monedei în care este denominat exportul sau importul efectuat de o firmă de comerţ exterior. Opţiunea este un contract standardizat ca şi contractul futures, tranzacţionat pe o piaţă paralelă pieţei valutare.

Prin acest contract se tranzacţionează de fapt un drept de vânzare sau cumpărare asupra unui activ financiar, în speţă asupra unor valute.

Există doua tipuri de opţiuni:

A. Opţiuni de cumpărare (CALL): conferă un drept suplimentar cumpărătorului de opţiune, de a cumpăra sau nu la scadenţă valută la un preţ determinat (preţ de exercitare), cumpărătorul plătind o primă.

B. Opţiuni de vânzare (PUT): conferă un drept suplimentar cumpărătorului de opăiune, de a vinde sau nu la scadenţă valuta la un preţ determinat, cumpărătorul plătind şi în acest caz prima.

Exportatorii şi importatorii au în cazul opţiunilor pe valute mai multe variante de acoperire a riscului valutar, opţiunea spre deosebire de futures permiţându-le o fixare a cursului de schimb la un nivel minim sau maxim. Opţiunile asigură pentru cumpărători un câştig nelimitat şi o pierdere limitată la nivelul primei, fapt care face din opţiuni un instrument mult mai eficient decât contractele futures.

Instrumentele derivate (futures, opţiuni şi swap) se dovedesc a fi deosebit de flexibile în acoperirea riscului valutar, presupunând însă o cunoaştere în profunzime a mecanismelor de funcţionare şi a efectelor produse de aceste instrumente pentru a putea lua o decizie corectă în privinţa utilizării lor cu succes.

 

Operatiunile de swap / contractul de swap (valutar şi de dobândă) au apărut pe baza creditelor paralele şi a creditelor "back to back". Operaţiunea de swap presupune schimbarea unui împrumut acordat în anumite condiţii cu un altul ce prezintă alte condiţii, mult mai avantajoase în opinia celui care iniţiază întreaga operaţiune. De exemplu, swap-ul de dobândă permite schimbarea unui împrumut acordat cu dobândă fixă cu unul cu dobândă variabilă (de exemplu LIBOR + x %), cel care iniţiază operaţiunea considerând evoluţia în timp a LIBOR mai avantajoasă decât plafonul de dobândă fixă contractat iniţial. În cazul swap-ului valutar, un împrumut în dolari de exemplu este schimbat cu un credit în lire sterline.

?  Prin faptul că permite schimbarea condiţiilor de împrumut, contractul de swap are un rol important în acoperirea riscului de dobândă şi a riscului valutar în finanţarea internaţională. Utilizarea acestor operaţiuni se bazează foarte mult pe capacitatea participanţilor de a prevedea evoluţia viitoare a ratei dobânzii şi a cursului de schimb. Iniţial, primul contract de swap a apărut pe credite, avându-i ca actori pe IBM şi Banca Mondială (a fost un swap de dobândă). În prezent mecanismul atât de flexibil al operaţiunii de swap s-a extins şi la alte categorii de active şi operaţiuni dobândind o dimensiune internaţională: swap pe indici, swap pe acţiuni, swap pe obligaţiuni.

Swap-ul a pătruns în prezent chiar şi în sfera operaţiunilor comerciale, devenind deja clasic swap-ul pe mărfuri. Deosebit de interesante par a fi swap - opţiunile, instrumente sintetice de dată recentă care constau de fapt în achiziţionarea unui drept suplimentar de a intra sau nu într-o operaţiune de swap la o dată ulterioară. Contractul de swap ramâne unul dintre instrumentele derivate de bază care se tranzacţionează pe piaţa financiară internaţională, lichiditatea ridicată, flexibilitatea şi accesibilitatea acestor contracte fiind doar câteva dintre avantajele directe care au condus la dezvoltarea lor.

 

II.1.3. Alte instrumente sintetice pe rata dobânzii

 

a) Cap-ul, ceiling-ul , permite împrumutatului de a se proteja contra unei creşteri a ratei pe o perioadş lungă şi în special pe perioada împrumutului, dacă rata este variabilă. Cap-ul permite fixarea unei limite superioare ratei variabile a unui împrumut, păstrând posibilitatea de a profita de o creştere a ratei. În cazul creşterii ratei, cealaltă parte (banca, de obicei ) varsă diferenţa de dobândă între rata maximă garantată de cap şi rata reală de pe piaţă.

 

b) Floor-ul este un instrument de acoperire simetric cu cap-ul, pentru că permite celui care acordă împrumutul să se protejeze împotriva unei scăderi a ratei pe o perioadă lungă, rezervându-şi posibilitatea de a beneficia de o eventuală scadere. O companie care a contractat un credit cu o bancă poate intra într-un contract "floor" cu o altă bancă, plătind o primă şi încasând ulterior diferenţa de dobândă, dacă aceasta evoluează nefavorabil (scade).

 

c) Collar-ul: collar-ul sau combinaţia de rată rezultă din combinarea sintetică a unui şi a unui floor (cumpărarea unui cap şi vânzarea unui floor sau invers).

 

d) FRA – Forward Rate Agreement

Spre deosebire de forward , FRA are în vedere operaţiunile pe termen mult mai scurt , prezentând o lichiditate mai bună, deşi această lichiditate este inferioară instrumentelor de pe piaţa organizată. FRA este un instrument în afara bursei, care permite întreprinderii să-şi garanteze o rată la termen pentru un împrumut sau de credit de îndată ce se cunoaşte data emisiunii sale viitoare.

 

II.2. Tipuri de pieţe derivate

 Produsele derivate pot fi negociate fie pe pieţele organizate (MATIF, MONEP), fie pe pieţele extrabursiere.

II.2.1. Pieţele extrabursiere

Acestea propun produse financiare în funcţie de nivoile investitorilor. Este vorba de operaţiuni care nu tranzitează nici o piaţă organizată. Vorbim de piaţa OTC (Over the Counter). Aici se desfăşoară operaţiuni nereglementate care prezintă pericol pentru stabilitatea sistemului financiar internaţional. Ele nu sunt organizate, nu fac obiectul nici vreunui control, al vreunui depozit de garanţie sau cerere de marjă.

II.2.2. Pieţele organizate

Acestea furnizează  produse standardizate (în ceea ce privşte suma operaţiunilor şi scadenţele) şi sunt structurate în jurul unei case de compensaţii (casă de cliring) care asigură marcarea zilnică a poziţiilor pe piaţă, furnizează o contrapartidă şi supraveghează regularitatea operaţiunilor efectuate. Doar intermediarii admişi pot interveni pe piaţă, fie în contul clienţilor, fie în nume propriu. Securitatea pe aceste pieţe organizate este întărită de existenţa depozitelor de garantie (depozit) şi a cererilor de marjă (margin calls).

Au rolul de a transforma “riscurile” în bunuri economice ce fac obiectul tranzacţiilor şi de a atribui acestora o valoare. În Franţa, de exemplu, există două pieţe de acest tip: MATIF şi MONEP. Aceste pieţe propun operatorilor contracte la termen.

 

A). MATIF

A.1. Prezentarea acestei pieţe

MATIF (Marche Internatinal de France –  Piaţa Internaţională a Franţei) a fost creată în 1986, din perspectiva deschiderii (internaţionale) prin eliminarea încadrării creditului (constrângerile cantitative în materie de acordare a creditelor au dispărut şi ratele dobânzii au devenit mai fluctuante). A fost înfiinţată cu scopul de a însoţi toate eforturile făcute de puterile publice pentru a moderniza gestiunea datoriei publice.

MATIF este înainte de toate o piaţă a contractelor la termen cu produse financiare. Ea regrupează pieţele de contracte la termen ce privesc rata dobânzii (contractul noţional pa 10 ani, BRAN 4 ani, PIBOR 3 luni), ce privesc un indice bursier (CAC 40) sau o materie primă.

 

A.2. Operaţiuni tip pe care această piaţă le desfăşoară

Participanţii pieţei MATIF se pot implica în trei tipuri de operaţiuni:

• Acoperirea (hedging) permite protejarea împotriva evenimentelor defavorabile viitoare (susceptibile de a provoca pierderi asupra activelor deţiunute sau o creştere a costului activelor ce urmează să fie achiziţionate ulterior).
• Arbitrajul corespunde unei luări de poziţii pe piaţa titlurilor standardizate (spre exemplu, o obligaţiune) şi o luare de poziţie inversă pe MATIF pentru care cel ce realizează arbitrajul face teoretic o operaţiune fără risc. Operatorul îşi bazează intervenţiile pe diferenţa de cursuri constantă între două pieţe şi deci diferenţă sigură.
• Speculaţia se traduce prin efortul de a obţine un efect de levier. Speculatorul nu posedă, sub formă de obligaţiuni, suma necesară contractelor subscrise, el ia o poziţie deschisă (care nu se bazează pe o operaţiune la vedere).