Dansul - oglinda sufletului

Minesterul  Educatiei  al Republicii  Moldova

Directia Generala Educatie Tineret  si Sport

Liceul  Teoretic “Antioh Cantemir”

Catedra de limba romana

Conferinta stiintifico-practica

      “Munca. Talent. Cutizantа.”

Tema: Dansul – oglinda sufletului.

Chisinau 2012

Сuprinsul:

1. Introducere.
2. Istoria despre arta dansului.
3. Istoria dansurilor.

1. Rumba
2. Samba
3. Cha-cha-cha
4. Mambo
5. Passo Doble
6. Jive
7. Tango
8. Vals Vienez
9. Vals lent

4. Dansul popular moldovenes.

5. Hora.
6. Ansamblu de dans “Aisedora”.
7. Codreanca.
8. Ansamblu de dans “Alianta”.
9. Sfaturi pentru incepatori.
10. Concluzii.

“Dansul este o arta capabila sa emotioneze pe oricine, indiferent de varsta sau de nivel de pregatire. “

Aceasta este parerea tanarului Razvan Mazilu, liderul tinerei generatii de balerini si coregrafi romani.

Istoria dansului

Dansul este una dintre cele mai vechi forme ale artei. El este o miscare ritmica a tuturor partilor corpului si include baletul, valsul, flamenco, step, samba si disco. Dansul poate exprima emotii, poate spune o poveste, poate crea o atmosfera specifica sau poate etala rezistenta fizica a dansatorului. Sunt doua tipuri de dans: dansul de societate, pentru distractie, si dansul creat pentru a sustine un spectacol.

Oamenii au dansat de mii de ani - figuri de dansatori apar in picturile rupestre din Europa si Africa, datand din timpuri preistorice. Multe dansuri primitive sunt inca populare si astazi, fiind corelate cu ceremonii religioase sau superstitii. Dansul englez morris se bazeaza pe vechi ritualuri razboinice, iar dansatorii voodoo din Haiti intra in transa in timp ce cheama spiritele. Expresivul dans dramatic al vechilor greci a avut o influenta de lunga durata asupra culturii Vestului. Dansurile de societate, unde sunt respectate seturi de pasi, au aparut cu multe secole in urma. Dansul Bugaku din Japonia a aparut in secolul al VII-lea. In Europa medievala, dansurile de societate erau populare la curtile regale. Multe erau adaptari are dansurilor populare ale oamenilor obisnuiti. In secolul al XV-lea existau deja profesori de dans care predau ultimele dansuri aparute.

Baletul isi are originea in curtile regale ale Italiei anilor 1400, insa s-a dezvoltat si in Franta. Regele Louis al XIV-lea a fost un dansator entuziast si a deschis prima academie de dans la Paris, in 1661. Pana atunci majoritatea dansatorilor erau amatori, apoi au aparut si profesionisti. Directorul academiei, Charles-Louis Beauchamp, a contribuit la standardizarea miscarilor clasice. Se crede ca el a creat primele trei pozitii ale picioarelor si mainilor in balet. A doua jumatate a anilor 1800 a fost era baletului clasic, cu mari capodopere precum „Lacul Lebedelor” a lui Ceaikovski.

La inceputul anilor 1900, unii dansatori au inceput sa creeze un stil liber, renuntand la modelele rigide si la antrenamentele baletului clasic. Pe masura ce a trecut timpul, tendintele dansului de societate s-au schimbat odata cu muzica. Noile dansuri incitante ale secolului al XX-lea s-au bazat in mare parte pe traditiile africane, americane si irlandeze, cum sunt jazzul si stepul. In prezent, dansul s-a transformat pe toate meridianele intr-un soi de antrenament fizic. Facand bilantul unor cercetari complexe, medicii au demonstrat avantajele dansului in vederea mentinerii sanatatii si a vigorii.

Miscarea in ritmul alert al muzicii fortifica muschii, imbunatateste circulatia sangelui, intensifica respiratia, oferind o oxigenare pulmonara mai bogata, produce un masaj al muschilor abdominali, contribuind la o functionare mai buna a stomacului si intestinelor. Dansul pastreaza supletea siluetei si provoaca un somn mai sanatos. Si nici nu s-ar putea altfel, caci, dupa observatiile unor fiziologi, dansul necesita 750 de kilocalorii pe ora, cam aceeasi energie cat consuma un boxer pe ring timp de noua-zece reprize.    

Istoria Dansului

RUMBA

Este greu de discutat în particular despre rumba, mambo sau cha-cha-cha, deoarece toate aceste dansuri sunt indisolubil legate unul de celãlalt, rumba reprezentând însusi spiritul dansului si al muzicii latino-americane.

În general se acceptã faptul cã rumba a rezultat în principal din contopirea a trei culturi: africanã, ibericã si amerindianã. Originile rumbei dateazã din secolul al XVI-lea, odatã cu sosirea primilor sclavi negri din Africa. 
Descoperitã în 1492 de cãtre Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comertului cu sclavi, majoritatea apartinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astãzi), un popor cu o culturã dezvoltatã si înzestrat cu mult talent în ceea ce priveste muzica si dansul. 
 
Se presupune cã rumba are la origine un gen de Flamenco adus de cãtre spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Initial figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al tãranilor acelor timpuri. Termenul de "rumba" provine din spaniolã, unde desemna la început petrrecerile oficiale, muzica si dansurile specifice. Ulterior, numele ajunge sã descrie nu un dans, ci o femeie cu un stil de viatã foarte libertin. Pornind de la acestea, la început rumba a fost etichetatã ca fiind un dans frivol si imoral. 
 
Rumba originalã era un dans folcloric care îmbrãca forma unei pantomime cu conotatii sexuale, dansatã -paradoxal- pe o muzicã cu un tempo alert, cu miscãri caracteristice ale soldurilor (cuban motion), cu o atitudine dominantã din partea bãrbatului si senzual-defensivã din partea femeii. În zona de origine (insulele Caraibe), acest gen de muzicã sau dans a cunoscut notorietatea sub o varietate de nume: Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo. 
Miscãrile expresive, lascive si viguroase ale dansatorilor sunt în armonie cu ritmul imprimat muzicii de cãtre instrumentele de acompaniament, care includ printre altele maracase, clave, marimbola si tobele Bongo si Conga. 
 
La fel ca si în cazul altor dansuri, rumba a cunoscut metamorfoze datorate fie trecerii timpului, fie segregatiei sociale. Astfel, în perioada celui de-al doilea razboi mondial, Son-ul, o variantã mai lentã si mai rafinatã a rumbei originale, reprezenta dansul popular al clasei de mijloc din Cuba. Tot lent era si Danzon-ul, dansul oamenilor din înalta societate cubanezã. 
 
În zilele noastre rumba este dansatã pe un tempo de bolero, care este mai lent decât ritmul uaracha, ce a caracterizat dansul în perioada lui de început. Aceasta nu l-a facut mai putin fascinant, ci dimpotrivã; în pofida trecerii anilor, rumba a rãmas unul dintre cele mai apreciate dansuri.

SAMBA

În forma sa initialã, samba provine din Brazilia, fostã colonie portughezã (devenitã independentã în 1822) în care,ca si în celelalte colonii europene, au fost adusi mii de sclavi. O mare parte dintre acestia apartineau popoarelor Yoruba si Bantu (din Congo, Angola si Nigeria). Caracteristice acestor popoare erau petrecerile de cult, care puteau dura zile întregi si erau legate în principal de dans, al cãrui scop era provocarea extazului. Din astfel de dansuri a aparut samba, care, ca si rumba, desemna mai multe tipuri de dans.

În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nãscut în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, Maxixe (poza stanga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupã fructul plin de tepi al cactusului 
 
În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nãscut în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, Maxixe (poza stanga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupã fructul plin de tepi al cactusului.

 
 
În anii 1830 s-a dezvoltat un nou tip de dans care combina figurile caracteristice dansurilor populatiei afroamericane/de culoare cu rotirile si sway-urile indigenilor Lundu. În timp, acesta a fost modificat si a început sã fie dansat în stilul european, în pozitie închisã. În jurul anului 1885 acesta a fost adoptat de cãtre societatea înaltã din Rio si popularizat ca Zemba Queca, pentru ca apoi sã fie redenumit „Mesemba. 
În special dupã abolirea sclaviei în 1888, se distinge în Rio de Janeiro, Bahia si Sao Paulo o diversitate covârsitoare de dansuri populare.Dansurile bãstinase erau considerate imorale de cãtre europeni, astfel cã autoritãtile au încercat sã le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au devenit populare nu numai în rândul afroamericanilor dar si printre indo-europeni/europeni. Batuque, descris ca un dans în cerc cu pasi de Charleston, dansat pe bãtai din palme si percutie, a devenit atât de popular încât împãratul portughez Manuel I, -refugiat în Brazilia în timpul rãzboaielor napoleoniene l-a interzis prin lege. La începutul secolului al XX-lea, Mesemba a fost combinat cu Maxixe. Acesta din urmã a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioadã scurtã, pânã în 1925, Samba a fost inclusã si în competitii, însã datoritã miscãrilor si ritmurilor mult prea variate si complexe s-a renuntat la ea. 
 
În forma ei originalã, samba este un dans de grup si se danseazã fãrã contact între parteneri. Bãrbatii si femeile danseazã samba în maniere diferite. Pentru femei dansul constã în miscãri simetrice si rapide ale picioarelor însotite de rãsuciri ale soldurilor si ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Bãrbatii realizeazã aceeasi miscare a picioarelor, însã fãrã miscãrile energice ale bazinului si ale umerilor. Ei danseazã în jurul femeilor, sãrind, rotindu-se si lovindu-si calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de samba este o formã de bãtut din palme, remarcatã de J. Debret la sclavi si care se mai întâlneste si azi în Bahia. 
 
Originea cuvântului samba este neclarã: acesta ar putea proveni din cuvântul „semba", desi alte pãreri spun cã ar fi derivat din „zambo", cuvânt care desemneazã rodul iubirii dintre un bãrbat negru si o bãstinasã. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul "esemba sau olisemba", care înseamnã "a dansa si a bate din palme". Kimbundu cunoaste de altfel si termenul „Sesemba", „a dansa târând picioarele". Pentru partizanii religiei afro-braziliene, Candomble, „samba” înseamnã "a-ti invoca propriul sfânt (orixa)". Candomble pãstreazã si azi aceste ritmuri care au influenþat muzica brazilianã, facând din samba un gen unic. 
 
 
Prima melodie de samba s-a numit „Pelo Telefone" („La telefon") si a fost scrisã în 1916 de cãtre Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) si interpretatã de trupa Oita Batutas. 
 
1928 a reprezentat un an special pentru samba. Atunci a fost publicatã în limba francezã o carte de dans scrisã de Paul Boucher ce conþinea instrucþiuni de samba, iar la 12 august 1928 a fost deschisã prima scoalã de samba în Estacio. Primele scoli de samba erau de fapt mici grupuri („blocos"), cuprinzând nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, mãrsãluiau pe sunete scoase de instrumentele de percutie. Primul „bloco" a fost atestat în 1928 sub numele de "Deixa Falar", în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Acestia si-au spus "Escola de Samba" (Scoala de Samba) pentru cã s-au cunoscut chiar lângã una din scolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au tranformat în competitii foarte bine organizate. Prima competitie de acest gen a avut loc în 1932 si a fost câstigatã de Mangueira.

 
Când este vorba de istoria sambei trebuie amintiti si dansatorii Manuel Diniz ("Duque" - ducele) si Gaby, doi dansatori de Maxixe rezidenti în Paris, cãrora le este atribuitã  crearea versiunii de Ballroom a sambei si introducerea acesteia în Europa. Duque este cel care a modificat Maxixe-ul pentru a se potrivi muzicii inovative pe care o cânta Oito Batutas. Aceastã trupã  a continuat sã-si dezvolte muzica, ducând la aparitia unui nou stil de dans numit Samba-Carioca (Carioca este un râu care curge prin Rio de Janeiro). Acest gen este considerat precursorul variantei de Ballroom a sambei si a fost popularizat în 1933, prin intermediul filmului "Flying Down to Rio" în care Fred Astaire si Ginger Rodgers dansau Samba-Carioca. 
 
În general, samba este scrisã în mãsura de 2/4, cu linii sincopate în melodie si în acompaniament. 
 
Muzica brazilianã de samba reprezintã o denumire genericã pentru niste forme de muzicã si de dans destul de diferite. Unele dintre aceste genuri au primit propriile denumiri, cum ar fi Samba-Reggae (apãrut în anii '80 în Salvador), Timbalada, Lambada si Maracatu. 
 
Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, 1948- 1849, samba a fost popularizatã într-o formã simplificatã, standardizatã în 1956 de Pierre Lavelle. 
 
În 1959 a fost acceptatã definitiv în programul competitional, în categoria dansurilor latino-americane. Dupã toate schimbãrile, contopirile culturale si simplificãrile aduse, samba dansatã astãzi la nivel social si competitional nu mai are prea multe în comun cu samba originalã.

CHA-CHA-CHA

Se pare că numele de cha-cha-cha a apărut pentru prima dată  în Indiile de Vest, unde există o plantă ale cărei păstăi conţin nişte seminţe care atunci când sunt scuturate în interiorul unui recipient scot un sunet a cărui transcriere fonetică este „cha". Acest gen de instrumente de percuţie au fost folosite de către orchestrele cubaneze pentru stabilirea ritmului melodiei. 
 
Există însă şi alte variante referitoare la apariţia numelui acestui dans: din cuvântul spaniol chacha semnificând „vraci", sau din chachar care înseamnă „a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau chiar din cuvântul char, „ceai". Însă cel mai probabil acesta provine de la energicul dans cubanez Guaracha. S-a mai sugerat şi că numele de cha-cha-cha este un derivat onomatopeic al sunetului pe care îl produc picioarele în chasse-ul specific celor mai multe figuri de dans. 
 
 
Conform altor păreri, apariţia cha-cha-cha -ului îi aparţine profesorului englez de dans Pierre Lavelle care, în 1952, în vizita sa în Cuba, şi-a dat seama că mambo era dansat câteodată cu 2 paşi în plus pe măsura muzicală. Astfel, la întoarcera sa în Marea Britanie, a început să predea acest gen de mambo ca pe un dans separat. Arthur Murray a standardizat dansul pentru a-l face mai accesibil, scoţând un Cha din ritm şi inventând numărătoarea 1,2,3, Cha,Cha. Iniţial era cunoscut sub numele de MamboChaChaCha, triplu mambo sau mambo cu ritm de guiro. 
 
Cha-cha-cha-ul a moştenit multe dintre elementele de stil de la precursorii săi, rumba şi mambo. Ca majoritatea dansurilor latino, şi cha-cha-cha-ul se realizează cu o mişcare a picioarelor aproape de podea. Muşchii dansatorilor sunt relaxaţi pentru a permite o mişcare liberă a şoldurilor. Pe măsură ce se fac paşii, partea superioară a corpului se aşează cu determinare pe piciorul de sprijin. 
 
Cha-cha-cha-ul a devenit rapid cel mai popular dans latino. Acest lucru se datorează renumiţilor muzicieni care, prin spectacolele şi turneele lor, au făcut ca cha-cha-cha -ul să devină nu doar un dans caracteristic civilizaţiei latino, ci şi unul universal. Cele mai cunoscute nume sunt: Arcano y sus Maravillas (una dintre trupele care a cântat aceste ritmuri încă de la începurile lor), Fraţii Lopez, Israel şi Cachao (cu Coralia), Antonio Sanchez, Félix Reina, Enrique Jorrín, orchestra Aragon, Chicho O'Farril, Pérez Prado, Tito Puente, Charles Aznavour, Rubén Blades şi Willie Colón. 
 
Istoria genurilor mambo, cha-cha-cha şi salsa a fost influenţată decisiv de migraţia portoricanilor către New York în secolul XX (în special în anii '40 şi '50) şi a cubanezilor (mai ales în anii '60) şi de contopirea muzicii lor autohtone cu jazz-ul afro-americanilor, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea muzicii latino şi la răspândirea ei în toată lumea. Deşi rădăcinile celor maimulte dintre aceste genuri muzicale provin din cultura populară cubaneză, mambo, cha-cha-cha şi salsa - în forma cunoscută la nivel internaţional - sunt inovaţii nord-americane. 
 
Din anul 1962, cha-cha-cha -ul face parte din categoria dansurilor competiţionale. Acest dans este popular şi astăzi, iar ritmurilesale pot fi auzite în muzica lui Ricky Martin, Julio Iglesias, Enrique Iglesias, Carlos Santana şi a Gloriei Estefan .

MAMBO

Apariţia dansului Mambo a fost localizată la sfârşitul deceniului al III-lea, în cazinourile şi restaurantele din Havana - destinaţia predilectă pentru vacanţele protipendadei rezidente pe coasta de est a SUA. Naşterea genului îi este atribuită lui Damaso Perez Prado, care în 1943 îşi prezenta muzica sub acest nume la clubul "Tropicana" din Havana. Combinând muzica de Son cu influenţe din Jazz, contopind sunetele trompetelor şi ale saxofonului cu cele ale instrumentelor de percuţie tradiţionale cubaneze, Perez Prado a dat naştere noului ritm, hit-ul său cel mai cunoscut fiind "Que rico el Mambo". Tot lui îi este atribuit exportul acestui gen de muzică şi dans în SUA, via Mexico, în 1947.

 
 
 
Primul loc de adoptare a genului Mambo pe teritotiul Satatelor Unite a fost New York Park Plaza din Fifth Avenue, un loc frecventat de împătimiţii dansului din Harlem. Au urmat apoi Palladium, The China Dool, Havana, Madrid şi Birdland. Printre cele mai renumite trupe de Mambo din anii '50 se numărau: Mambo Aces, “Killer”  Joe Piro, Paulito şi Lilon, Louie Maquina, Cuban Pete, Machito, Tito Puente, Tito Rodriguez şi Jose Curbelo. 
 
Urmând calea deschisă de Prado, o mulţime de muzicieni, ca Enrique Jorin, au început să experimenteze noi tehnici, cum ar fi accelerarea şi sincoparea ritmurilor. Aceste inovaţii au reprezentat fundamentul pentru crearea unui nou ritm: Cha-Cha-Cha. 
 
La mijlocul anilor '50, noul Mambo new-yorkez ajunge şi în Europa, unde se bucură rapid de o mare polularitate. 
 
Ca şi alte dansuri, Mambo a avut mai multe variante: simplu, dublu sau triplu, aceasta din urmă având un rol foarte important în apariţia Cha-Cha-Cha-ului. 
 
În anii '80, Mambo cunoaşte însă un puternic reviriment, în special datorită filmului "Dirty Dancing", apărut în 1987 şi a melodiei de pe coloana sonoră "(I've Had The Time Of My Life), aparţinând lui Jennifer Warnes şi Bill Medley. A urmat apoi o serie de artişti renumiţi, care au adus genul Mambo pe culmile de altădată. Printre aceştia se numără şi dansatorul Eddie Torres sau cântăreţul Lou Bega.

PASSO DOBLE

Passo Doble este cel mai misterios dintre toate dansurile sportive. Nu există foarte multe informaţii legate de istoria acestui dans, iar despre originea lui se pot face doar supoziţii. Un lucru este însă  cert: conţine paşi simpli, de marş. 
 
Una din presupusele origini ale acestui dans ar putea fi marşul francez denumit "Pas redouble". Acest marş era scris în măsură de 2/4 şi avea un ritm de circa 130 bătăi pe minut.

 
 
Probabil că numele de "Passo Doble" are ca origine ritmul binar al muzicii şi faptul că fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un pas. Cu toate acestea mai este cunoscut şi sub numele de "Spanish One Step" din cauza acelui unic pas care se face pe fiecare bătaie a muzicii. 
 
În Spania acest gen de muzică mai este cunoscut şi sub numele de "El Soleo" şi este interpretat în timpul coridelor. La graniţa cu Spania, în sudul Franţei, în 1910, profesorii de dans francezi au avut ideea de a aduce atmosfera coridei în saloanele de dans şi astfel au început să inventeze figuri de dans care imitau (bineînţeles într-o manieră stilizată) acţiunea din arenele iberice. Acestor influenţe franceze li se datorează şi denumirile unor figuri de dans consacrate, cum ar fi Sur Place, Appel, Huit şi La Passe 
 
Tot profesorilor de dans francezi trebuie să li se acorde creditul de a fi introdus in coregrafiile de Passo Doble şi elemente din alte dansuri spaniole, cum ar fi Fandango şi Rumba, dar mai ales Flamenco. 
 
Acesta din urmă, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, îşi are originea în cafenelele, teatrele, sălile de bal din cartierul Triana din Sevilla şi a fost influenţat de Fandango, de baladele spaniole, de Tangoul negrilor şi de Guajira caraibiană. Flamenco este o formă de artă caracteristcă sudului Spaniei (Andaluzia) şi se prezintă în trei variante: Cante (cantec), Baile (dans) şi Guitarra (cântatul la chitara). 
 
Istoria Flamenco-ului a început în secolul al XVIII-lea, când, după un lung proces de influenţare reciprocă, folclorul originar andaluz s-a contopit cu folclorul "Ţiganilor" (Gitanos) din sudul Spaniei şi al maurilor care au condus Spania timp de câteva secole. Tot în acest context nu trebuie să uităm nici de influenţele culturilor arabe, iudaice şi creştine. Prima dovadă scrisă despre muzica „Gitanilor” datează din anul 1774, dar consacrarea a cunoscut-o în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Toate acestea au influenţat în mod direct sau indirect evoluţia dansului Flamenco şi, implicit, a Passo Doble-ului. Ca şi Passo Doble, Flamenco poate avea un ritm binar, cum ar fi variantele Tientos şi Farruca, şi unul ternar, ca de exemplu Jaleos, Taranto, Granaina, Malaguena şi Cartagenera. Combinaţiile dintre cele două ritmuri au generat alte câteva stiluri cum ar fi Cantinas, Romeras, Solea. 
 
Din 1945 Passo Doble face parte din categoria dansurilor competiţionale, iar începând din 1959 a fost standardizat. 
 
Melodia are o structură complexă care cuprinde o introducere, o parte principală şi o încheiere, delimitate între ele de accente muzicale clare. Poate şi de aceea există foarte puţine grupuri muzicale care au această muzică în repertoriul lor. Primele cântece consacrate, cum ar fi "Der Herr Torero" ("Domnul Toreador") de Maria Andergast şi Hans Lang, şi "Espana Cani" de Pascual Marquina, provin din anii '20. 
 
În forma iniţială, Passo Doble avea o masură de 3/8, mai târziu aceasta s-a schimbat la 2/4, 3/4. Astăzi este dansat ca un Two Step, pe o masură de 2/4 sau 6/8. Tempo-ul este de 58-62 bătăi/minut, iar în dans sportiv de 62 bătăi/minut.Luptele cu tauri datează din Creta Veche, dar s-au organizat în Spania de-abia din anii 1700. 
 
  Actualmente Passo Doble reprezintă dramatizarea prin dans a coridei spaniole, ceea ce dă caracterul spectaculos al dansului. Bărbatul îl imită pe toreador, care, cu atitudinea sa arogantă, îndrăzneaţă, îşi afirmă superioritatea în faţa bestiei. Astfel, dansatorii evoluează împreună sub ameninţarea unui taur imaginar. 
 
În Passo Doble, bărbatul (toreadorul) este în lumina reflectoarelor mai mult decât în alte dansuri. Din acest motiv Passo Doble mai este caracterizat şi ca "dans al bărbatului". 
 
Femeia intruchipează, după cum spuneam, "muleta" (pelerina roşie cu care toreadorul ţine sub control taurul) şi trebuie să fie, în consecinţă (ca şi aceasta), suplă, fexibilă, elegantă şi pasivă. Cu toate acestea partenera nu are un rol de figuraţie, frumuseţea si viteza mişcărilor ei trebuie să ilustreze iscusinţa si eleganţa "pase-urilor" toreadorului. Mai mult decât atât, ea trebuie să devină foarte activă atunci când interpretează partiturile de Flamenco din coregrafie. 
 
Contrar altor dansuri latino, în paşii spre faţă tehnica labei piciorului este identică cu cea a mersului obişnuit (se rulează talpa dinspre călcâi spre vârf). Ţinând cont că, în general, fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un transfer de greutate, cât şi de faptul că partenerii au, în general, cel puţin două puncte de contact, Passo Doble este un dans uşor de învăţat. Din păcate, din cauza faptului că în zilele noastre acest gen de muzică nu mai este la modă, Passo Doble este dansat cu predilecţie în competiţiile de dans sportiv.

JIVE

După descoperirea Indiilor de Vest de către Columb, a început şi comerţul cu sclavi. Se estimează că în perioada 1840-1900 au fost deportaţi din Africa în coloniile Noii Lumi peste 40 de milioane de afro-americani. Încetul cu încetul cultura, religia, mitolgia şi muzica africană s-au contopit cu cea a indigenilor şi a europenilor. Din acest mix cultural s-au dezvoltat diversele stiluri de muzică  şi de dans afro-americane, iar printre acestea se numără şi Jive-ul.

Acest dans are o istorie interesantă şi controversată. Originile cuvântului "jive" sunt neclare, existând diferite variante cu privire la acestea. Astfel, cuvântul "jive" a derivat probabil din "Jev", care în limbajul vest-african Wolof înseamnă  "a vorbi obraznic". Termenul mai are în argoul negrilor şi sensul de "minciună, exagerare". De asemenea, el ar mai fi putut deriva şi din modificarea cuvântului englez "jibe" (a glumi). Alte semnificaţii argotice ale termenului "jive" sunt cele de "comerciant ambulant", "marijuana" şi "relaţii sexuale". Este însă neclar dacă  vreuna dintre aceste semnifcaţii a avut legătură cu folosirea termenului pentru dansul în discuţie. 

 
 
 
În anii 1880, Jive-ul era cunoscut sub numele de Cake Walk, deoarece premiile pentru cele mai bune perechi de dansatori constau de cele mai multe ori în prajituri. 
 
Muzica asociată Jive-ului a fost cunoscută sub numele de "Ragtime", fie datorită faptului că protagoniştii se îmbrăcau în hainele ("rags") lor cele mai bune, fie pentru că muzica era sincopată ("ragged").

În anii '20, Ragtime-ul a fost înlocuit de dansuri ca "Charleston" şi "Black Bottom" şi astfel şi-a făcut apariţia şi "Swing-ul". 
 
Spre sfârşitul anilor '20, combinaţia dintre energicele dansuri "Breakaway", "Texas Tommy" şi "Charleston" cu "Foxtrot"-ul a generat un nou dans, numit "Lindy Hop". 
 
Cu mişcările sale acrobatice, Lindy Hop-ul a fost dansul anilor '20 - '30. Numele său are o poveste aparte. 
 
Organizaţiile de dans, ca The New York Society of Teachers şi Arthur Murray, au început să predea aceste dansuri abia la debutul anilor '40. Tot atunci, Laure Haile, cunoscută dansatoare de Swing, a observat stilul care se dansa în comunitatea albă, denumindu-l în scrierile sale "Western Swing", şi a început să îl predea pentru Arthur Murray în 1945. În 1951 Laure Haile a publicat pentru prima dată notiţele ei de dans, ca o programă analitică, incluzând şi Western Swing-ul. De-a lungul anilor '50 ea şi-a prezentat programa în workshop-uri din SUA prin intermediul Studiourilor Arthur Murray. 

 
 
 
 
De la mijlocul anilor '40 şi până azi, profesorii de dans au modificat Lindy Hop-ul, Jitterburg-ul şi Swing-ul pentru a le adapta la tendinţele publicului larg care urma cursurile de dans. Ca rezultat, au apărut "East Cost Swing" şi "West Coast Swing". 
 
Începând din 1920, Lindy Hop, Jitterburg-ul şi Swing-ul au evoluat pe întreg teritoriul SUA, dând naştere mai multor stiluri regionale.

Rock'n Roll-ul ca gen muzical s-a impus definitiv în 1954 prin cântecul "Rock Around the Clock" al lui Bill Haley. Acesta a fost primul hit internaţional de Rock'n Roll. Cel mai cunoscut cântăreţ  şi dansator de Rock'n Roll a fost cu siguranţă Elvis Presley. Stilul său de dans, senzaţional mai ales prin mişcările de bazin caracteristice, i-au adus lui Elvis numele de "King" şi "Elvis the Pelvis". Alte nume cunoscute din era Rock'n Roll-ului sunt Buddy Holly, Roy Orbison, Carl Perkins, Jerry Lee Lewis, Little Richard, The Drifters etc.

TANGO

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu barbaţi în smokinguri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, Tangoul s-a născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires.

 
 
Iniţial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbaţilor. 
 
În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa, care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul că numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tangoul să fie un dans exclusiv al bărbaţilor care, în lipsa femeilor, se reorientau către parteneri de dans de acelaşi sex. 
 
Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să aducă un nou gen de muzică ce contopea ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. După cum probabil aţi ghicit, noua muzică a fost botezată "Tango". 
 
Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului "Tango". 
 
Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariţiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuară a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea şi prietenii temporare, menite să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor. 
 
Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian şi o chitară. 
 
Dar chiar şi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiţii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă) cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi. 
 
Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon. 
 
Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band - deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango. 
 
"Tango Habanera" - varianta incipientă a Tangoului

 
 
Istoricii consideră, în general, că  varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională  a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de "Tango Habanera" şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian. 
 
Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos. 
 
Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898. 
 
Tango-ul de salon modern 

 
La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ  francez de music-hall, Mistinquete. 
Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană - aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său "Cei patru călăreţi ai apocalipsei" (1921). 
 
Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate. 
 
Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară. 
 
O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA. 
 
Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului. 
 
În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare. 
 
În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adică 'alunecos', 'şiret', 'rapid' etc. 
 
La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate. 
 
Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese. 
 
Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv. 
 
Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani. 
 
Doi dintre prozeliţii cei mai importanţi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tangoului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor '60-'70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din "Tango Argentino". 
 
Începând din 1980 asistăm la o renaştere a Tangoului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante "Tango Argentino" sau "Tango Passion", cât şi succeselui de pe Broadway al unor filme ca "Forever Tango", "Evita", "The Tango Lesson" etc. 
 
O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze, o reprezintă şi "Forever Tango", un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tangoul au luat fiinţă în oraşe din întreaga lume. 
 
O mult mai recentă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în "Parfum de femeie". Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaţa socială şi culturală a omului modern.

VALS VIENEZ

Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, întrucât din acea perioadă  datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive. 
 
Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, "Dreher-ul". Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, "Weller-ul", în 1580, şi respectiv "Nizzarda", în 1590. 
 
Prima atestare a unui dans popular purtând numele de "La Volte", interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, provine din 1556 şi este originar din Provence,

Franţa. La rândul lor, italienii pretind că "Volta" este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi dansatorii interacţioneaza între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc. 
 
Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581. 
 
La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de poziţie închisă, în care barbatul ţinea fata la stânga sa, cu mâinile pe talie, iar aceasta ţinea mâna dreapta pe umărul partenerului, ridicându-şi fusta cu mâna stângă atunci când partenerul, folosindu-şi coapsa piciorului drept, o ridica în aer în timpul întoarcerii. 
 
În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals. 
 
Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de către Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme timpurii de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria). 
 
O parte dintre aceste dansuri au supravieţuit până în zilele noastre şi este în general acceptat faptul că precursoarea lor este Volta renascentistă, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi acestea au împrumutat, la rândul lor, Valsului, alunecarea specifică. 
 
Pentru a ne face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să ne imaginăm perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau într-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile câmpeneşti, dată fiind lipsa cvasitotală a etichetei şi a convenienţelor sociale, precum şi moravurile mai libertine ale plebei, bărbaţii ridicau cu mâna dreaptă fustele partenerelor şi intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim. 
 
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia pantofilor uşori şi a sălilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurată în 1808, despre care se spune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de popularizare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o formă mult mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fară opoziţia puritanilor vremii care îl considerau în continuare ca fiind scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de "Deutsche". Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în "Die Leiden des Jungen Werther" scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787. 
 
În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, dupa ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) şi pe germani (la Iena în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise. 
 
Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legatură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorlui rus, a dansat Vals la Almack, provocând stupoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învaţărea acestui dans, a lui Thomas Wilson. 
 
Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale. 
 
Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii. 
 
Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea. 
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea. 
 
În ceea ce priveşte Valsul Vienez, în anii '60-'70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse întreprofesorii de dans din Germania şi Anglia referitoare la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurilede dans care urmau să se danseze astfel:

• "natural şi reverse turn" (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue)
• "changing steps" (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior)
• "natural şi reverse fleckerls" (figuri de dans rotativ-staţionare)
• "contra check" ( figură de legătură între cele doua fleckerl-uri)

 
Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două  decenii. Mai nou, în 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federaţia Internaţională, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi interesant atât pentru sportivi cât şi pentru spectatori şi mass-media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri:

• Natural Spin şi Natural Pivot
• Reversed Pivot
• Left Wisk (figură de dans folosită la trecerea din Reverse în Natural Fleckerl)

Toate aceste schimbări au fost elaborate de către un colectiv de specialişti format din Wolfgang Opitz, Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm şi Werner Fuhrer.

VALS LENT

Perioada modernă a Valsului 
 
Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka, a devenit cunoscut ca "round dance". Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez. 
 
Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară lentificarea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals într-un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez", dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut. 
 

Cunoscut iniţial sub numele de "Boston", acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Inişial acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau pastrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor în faţă şi în spate în figurile de dans. 
 
Pentru a putea contura o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut acest dans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea în proporţie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentând alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia "ezitării" (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas căruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent. 
 
Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată din Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore. 
 
Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele având la bază "ezitările". Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit. 
 
Valsul american de astăzi seamănă cu stilul internaţional, cu diferenţa că se permite o varietate mai mare de poziţii de dans, închise şi deschise, abordare similară celei folosite în dansurile latino-americane. Permiterea despărţirii dansatorilor din poziţia tradiţională, închisă de dans dă stilului american o libertate de exprimare unică, incluzând genurile dramatic şi show. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, în competiţiile de dans sportiv desfăşurate sub egida I.D.S.F. şi B.D.F., această abordare este interzisă. 
 
După o evoluţie de aproape un secol, Valsul Lent este astăzi un dans lin (smooth), caracterizat de acţiunea de "swing" (consecinţă a combinării deplasărilor pe orizontală cu variaţii pe verticală a centrului de greutate al perechilor). 
 
Acţiunea carcteristică de înălţare şi de coborâre a Valsului se repetă ciclic la fiecare măsură după cum urmează:

• 1. înălţarea începe pe pasul 1,
• 2. înălţarea continuă pe timpul paşilor 2 şi 3
• 3. se coboară la sfârşitul pasului 3

Întoarcerile în ambele direcţii (orar şi antiorar) predomină  în structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Mişcările de bază la nivelul de început includ o succesiune de paşi numită "Chasse turn", picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Excepţia o reprezintă, cum aminteam mai sus, acţiunea de ezitare (hesitation), în care nu este făcut decât un pas pe prima bătaie a măsurii, poziţia păstrându-se pe celelalte două.

Dansul popular moldovenesc

Dansul popular moldovenesc se caracterizează printr-o varietate interpretativă de la o zonă a ţării la alta.

Întîlinim o mare bogăţie de ritmuri şi de tempouri, de poziţii diferite ale braţelor cu mişcări elegante și line în dansurile femeieşti şi virtuozitate în dansurile bărbăteşti. Seria de elemente tehnice bine definite determină un specific naţional bine pronunţat al dansurilor populare moldoveneşti. Cu asemenea temperament se interpretează și dansurile găgăuzeşti, bulgare, care influienţîndu-se reciproc, păstrează un limbaj expresiv și caracteristic dansurilor moldoveneşti.

După structura metro-ritmică  și după mișcare dansul poate fi sistematizat astfel:

•    de „sîrbă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o mișcare rapidă de bărbați și femei în cerc, care se țin cu mîinele de umeri),  
•    de „bătută-horă” (măsură de 2/4, sînt executate într-o mișcare rapidă, bătutele sînt executate, de obicei, de bărbați și includ mișcări virtuoase),  
•    horele − (de bărbați și de femei, în ambele cazuri participanții formează un cerc sau semicerc și se țin de mîini),  
•    de „ostropăț” (țin de dansurile de ritual, măsură de 7/16 sau 3/8, se execută într-o mișcare rapidă, de obicei, individual, cu un obiect din zestre ținut în mîini),  
•    de „hora-mare” (măsură de 6/8 sau 3/8, se execută într-o mișcare moderată și înceată, participanții formează un cerc, ținîndu-se de mîini, care sînt îndoite în coate și ridicate la nivelul umerilor).

În dependență de rolul lor social dansurile populare moldovenești se clasifică: în dansuri rituale, legate de obiceiurile calendarice („Capra”, „Călușarii”) și de familie („Dansul miresei”, „Zestrea”, „Jocul mare”), în dansuri nerituale, care, la rîndul lor, pot fi divizate în dansuri cu obiect „Coasa”, „Poama”, „Ițele”, „Sfredelușul”, „Sîsîeacul”, „Tăbăcăreasca”, „Zdroboleancă”, „Coșerul”, „Jocul fierarilor”  – redau procesul de muncă. „Haiduceasca”, „Voiniceasca”, „Arnăutul”  – oglindesc luptă eroică a poporului. „Ilenuța”, „Catincuța”, „Parascița”, „Mititica”  – redau chipul femeii. „Trandafirul”, „Busuiocul”, „Oleandra”, „Rața”, „Ghiocelul”, „Liliacul”, „Hulubul”, „Căluțul” – sînt consacrate florei și faunei.„Fulgerul”, „Vîntul” – redau fenomenele naturii. Satirice – jocurul „Șolticul”.

Paşii cu diferite deplasări largi sau mărunţi pe loc, paşii sincopaţi sau schimbaţi, sau în succesiune, dar şi poziţia braţelor în timpul dansurilor, ritmul diferit fac să deosebim mai multe variante ale unuia și aceluiaşi dans în diferite părţi ale ţării.

Vă oferim posibilitatea să vă familiarizaţi cu varietatea stilurilor de dans din Moldova, să urmăriți cum sînt interpretate, să simţiţi dinamica, plastica, energia și acele caracteristici unice, care fac arta dansului moldovenesc originală și deosebit de vie.

Hora

Hora este un dans tradițional din România. Este un dans țărănesc care reunește într-un cerc mare întreaga adunare. Dansatorii se țin de mână, făcând 3 pași în diagonală în față, S-D-S, urmați de bătaie cu dreptul, apoi în spate, trei pași D-S-D, bătaie cu S, totodată învârtind cercul, în principiu invers sensului acelor ceasului. Participanții cântă cu toții versurile cântecului fiind acompaniați de instrumentiști. Țambalul, acordeonul,vioara, viola, contrabasul, saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă.